Un mic piroman

Cand eram mic, imi placea focul, aprindeam chibrituri, foi de hartie, ziare, orice putea arde.
O cutie de chibrit costa 25 de bani. Avea tot timpul 25 de bani la mine. N-aveam, poate, tot timpul de-o inghetata, un suc. Dar de-un chibrit, totdeauna.
Primul loc unde mergeam era la tomberonul de gunoi.
Asta era traseul.
Casa(singur), tutungerie, gunoi, casa (insotit). Cineva tot ceda nervos din cauza aerului irespirabil.
Ma suiam pe marginea containerului de gunoi si unde vedeam hartii, coboram.
Probabil era ciudat, sa fiu vazut intrand in gunoi si in loc sa ies eu, sa iasa intai fum. Abia apoi eu, alergand ca apucatu, bagand pieptul inainte.
Nu eram singurul care se indeletnicea cu piromania, erau si altii, dar sincer, eram printre cei mai consecventi.
Inteplineam toate cerintele. Imi placeau limbile de foc atingand hartia, inconvoind-o de durere, plasticul ofticandu-se, topit de ciuda, imi placea sa fac ce nu aveam voie, aveam viteza si initiativa si eram prins destul de rar.

Candidatul perfect tocmai v-a facut o propunere.
O capita de fan, ceva?

A trecut timpul si considerand ca nu mi-am indeplinit menirea, menirea de a imblanzi focul si nu de al intretine, Doamne Doamne, mi-a facut „o oferta de nerefuzat”(vorba lu` Gica de la Scularie zis si Gothfather)
M-a trimis in armata. M-a trimis la pompieri.
N-am stiut cat de greu e sa stingi un foc pentru c-am trait doar bucuria de al aprinde.
M-am convins.
Am ramas chiar si cu sechele, in fine, s-au mai estompat.

Nu, nu fac pipi in pat, nu port pampersi. Multumesc, Doamne !
A fost o perioada, destul de lunga, de dupa armata cand, daca auzeam o alarma asemanatoare ca cea care anunta un incendiu, imi ciuleam urechile, ma opream din mestecat de eram la masa, nici macar nu mai respiram si doar asteptam, scanand sunetul. Perioada in care timpul se dilataaa..
Abia apoi imi vedeam de viata. Mestecat, de respirat, latrat sau….cu ce vreti voi sa mai rimeze.

Dar hai sa va zic si-o scurta intamplare, de data asta, din copilarie.
V-am spus si cu alte ocazii ca nu eram genul de copil pe care sa-l tii prea mult in fata blocului jucand sotron si elastic.
Adica, ma puteai retine, dar doar legandu-ma cu elasticu ala de gat apoi de-un pom.
In rest eram exact acolo unde nu aveam voie. Suit in vreun copac, escalandand vreun zid, rupand sigiliile vagoanelor de tren ce transportau marfa din Metrom sau dinspre Metrom doar ca sa vad ce e inauntru, ma gaseai in/pe/la vreun lac, rau(inotand bineinteles, nu-i schimbam cursul), prin santiere furand tevi de cornete, prin livezi furand fructe(vara, ca iarna i le infiletam la loc pe ram). etc.

Pasii, de data asta m-au dus…in beci.
Adica 3 etaje mai jos.
Eram cu frate-miu si cu inca vreo 2 prieteni.
In beci acolo erau ziare. Si-aveam si chibrituri. Initiativa si ce descrisesem mai sus.
Erau cateva sute de kg de ziare, rafturi pline ochi, Scanteia, Flacara, Sportul, Playboy(asta nu era) ce trebuiau doar arse.
Si le-am ars. O parte. Atat cat ne-am ostoit instinctele piromanice, dupa care le-am stins.
Doar ca ele tot au ars.
Dupa ce ne-am bucurat de magia focului, a limbilor lui rosiatice-galbui, l-am inabusit facand pipi pe el, pe foc si pe ziare.
Dar fiind copii, aveam vreo 8-9 ani, besicile noastre mici cat mingiutele de ping-pong, n-au facut fata dimensiunilor facului ce luase amploare si ne-am c…at pe el.
Nu la propriu, ca ne parleam la buci, doar la figurat, dupa care-am plecat, linistiti, in casele noastre.
Dupa vreo 3 ore cineva suna la usa.

– Domnu` Costica ? (de-aia imi zice Alucostica) Politia…
Din cate-am inteles, baietii dvs, au patruns in beci si au dat foc unei mari cantitati de maculatura.
– Hai ha, astia ma omoara !!

Eu faceam baie. Vine si ma-ntreaba….

– Auzi copile, ai dat foc in beci la ceva? Nu de-alta, dar vreau sa stiu daca te strang sau nu de gat !
Ce era sa fac,(am ingitit in sec, aveam gatul uscat, atat de uscat incat si apa din cada incepea a se imputina ) si-am recunoscut. I-am zis, mandru de mine.

– Nu…sec.

Dupa care m-am jurat, senin si clipind des cum ca de 5 ore stau in baie, si nici nu m-am miscat de aici. Atat.

Deci, cred ca a fost cea mai proasta si mai neinspirata minciuna din viata mea.
Bineinteles, stiau ai mei ce au acasa, ce-au crescut si cine le-a mancat nervii.

De aceea m-au si iertat.
Sursa, eu, pe Netlog.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *