De ce nu-i bine sa dai cu pietre

Prin clasa a patra sau a cincea (..chiar nu mai stiu, ca mi-am scapat lecinina printre barele de la balustrada), pentru că eram deștept din cale-afară (așa îmi zicea maică-mea) dar și ca să par interesant ( cam cum fac si-acum), m-a pus dracu să-i umplu unui vecin de la parter, baia cu pietricele.
Găsisem pe afară o grămăjoară si fiindcă, în mintea mea n-avea ce căuta acolo (gramajoara, nu mintea ), am zis sa i-o mut ăluia în baie.
Prin geamul ușor întredeschis.
Mai aveam un pic si reuseam. Dar ticalosu’, ca n-am cum să-i zic altfel, s-a gândit sa iasă tiptil din casa in timp ce-i transformam podeaua în plaja de la Năvodari. Si cu toată seninatatea si candoarea de care era capabil, mi-a dat un șpiț în cur…
Da, ma, un spit.
Când putea sa strige iar eu să fug.
Mi-a bagat una de mi-au sărit pietricelele din mână.

PS:

Sa nu uit. Azi l-am revăzut. Fuma, cu capul extras prin geamul de la baie.
Si pentru că era asfaltat si prim-prejur nu era nicio pietricică, l-am salutat.
M-a salutat si el, după care am plecat în ale mele.
Si nu, nu-i port pică.
N-am de ce. În momentul de față, dacă cineva mi-ar împodobi parchetul cu aceeași materie prima, (prin oricare geam), as iesi tot asa pe șest si i-aș face la fel.
I-aș da să-i sară pietricelele din mână.
Numai ca e o problema. La cat de precoce is astia mici, cred c-o sa-mi iau tot eu suturi in cur..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *