Copilarie vs. Senilitate(Pardon.. Maturitate)

Cand eram mic, ma bucuram de venirea primaverii de parca eu o aduceam. Scapam de la scoala topaind in ritm de pasul strengarului.
Ma trezeam alergand de nebun pe strazi in drum spre casa. Aproape ca-mi tineam mainile cat sa cuprind lumea.
N-o cuprindeam, ea era prea mare iar bratele mele prea mici.
O cuprindeam doar pe-a mea.
Imi placeau poeziile si stiam sa le si recit, iar Vestitorii Primaverii, poezia scrisa de Cosbuc, imi placea de ma cacam pe mine.
Radeam cu lacrimi. Radeam sincer. Eram mai „eu”.
Acum rad tot sincer, sunt tot eu dar fara lacrimi. Bucuria exista, dar la intensitate scazuta.
Atunci plangeam doar cand ma loveam. Acum de labil si stresat ce-s.
Atunci era mai misto, acum nu prea.
Mancam untura pe paine. Presaram sare pe felie si ieseam in fata blocului fericit de parca serveam caviar.
Intorceam felia invers, cu partea unsa in jos sa se creada ca e paine goala si tiram. Ca de vedeau ceilalti copii ca luceste ceva pe ea trebuia s-o impart.
Veneau ca sacalii. Cu apa-n coltu gurii.
Imi amintesc de Tibi. Ma vede-ntr-o zi mancand stafide.
Claudiu, imi dai si mie stafide?
Tibi, chiar mai am cateva, nu-ti dau !
Hai ba, uite, iti dau bâta asta.
Am crezut ca-mi da cu ea, cu bâta.

I-am dat.
Asezonat c-un sut in fund.
Prea insista. Si nu i-a parut rau nici asa.
N-am scapat nici eu. Dara de stafide ce mi-a curs printre deshte, in drum catre usa de la intrare, m-a dat de gol. Maica-mea le folosea la cozonaci. Eu nu trebuia sa stiu de existenta lor.
Ba mai mult, trebuia chiar sa cred ca ele cresc in cozonac. Da`, m-am prins.
Stiam toate locurile unde poti ascunde ceva. Puteam da chiar indicatii.
Urmau zilele de dinaintea craciunului si ai mei imi cumparasera ptr sa-mi puna sub brad, o masinuta beton, cu cheie(nu era betoniera), era un aro galben. Febletea oricarui copil si nu numai. Erau soferi de trabant care plangeau cu muci la ideea unui aro chiar el si galben.
Aro pe care l-am stricat inainte de termen.. I-am invartit din cheite pana i-au sarit arcurile.
Cand o miscai suna de parca mi-a fost adusa prin Fan Curier, nu prin firma lu Mos Tagartza.
Iar cand a venit ziua cu craciunu, Claudiu, p…la, dadea la cheie, calca ambreiaju si cam atat. Masinuta nu trecuse de RAR. Doar arcul acela in forma melcata mai avea viata in el, doar el, in rest nimic.
Nimic, Doamne !!(aici subliniez faptul ca tocmai m-am dat cu capu de birou)
Dar era frumos, era simplu ptr ca ma bucuram de lucruri simple. Joaca/ cu soldatei de plastic, cu indieni imi placea la nebunie. Daca prindeam o masinuta, o forjam pana-mi uzam covorul din dormitor. Dormeam cu ea(cu masinuta) de ma trezeam dimineata cu caroseria imprimata pe moaca. Imi scria pe frunte „ARO Campulung”
Dar cum am spus, era frumos.
Am crescut. Nu mai e la fel. Nici nu trebuie. Sunt etape in viata, de care te bucuri neconditionat, le traiesti, nu ptr ca stii ca sunt necesare ci ptr ca vin de la sine.
Ne traim si-acum etapa, dar ptr ca suntem prea constienti de ea, nu ne e prea bine. Ba mai dam tot timpul si vina pe lipsa banilor, cand noi de fapt, ne ascundem in spatele unui munte si a trei vai de comoditate si lene.
Bai, si mi-e aseeaa de leneee…
Pe bune, chiar mi-e. Cred ca oi fi mancat prea mult sau n-am mancat deloc. Ma duc la frigider sa vad ce lipseste.
Glumesc.
Aa, va ziceam cat mi-e de lene, si cum nu ma vedeti cum gesticulez de tampit, incerc sa ma exprim cu ce am la indemana.
Mi-e atat de lene, incat, ca sa n-o mai lungesc va zic doar atat. Sunt imparatul lor, al lenesilor.
Sunt plin de energie doar cand ma taie pisarea. Si cam atat
Acuma nici cine-a scris Vestitorii Primaverii nu mai stiu, mi-e lene si sa-mi fortez legatura aia de neuroni. Poate-i intind si mi se rup. Precum arcul la ARO-ul meu galben.
Dar voi cauta pe Google si va voi spune ca stiam.
Bai, cata lene…
Sursa, eu, pe Netlog.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *